S_fin [3]

Nobletea vanatorii se intoarce in Romania. Vremurile in care capeteniile de osti si imparatii isi trimiteau in dar cai, soimi si cerbi au apus de mult. Distrugerea fara masura a padurilor, invazia offroad-ului, braconajul, traficul ilegal si vanatoarea necontrolata au condus la criza de astazi, cand sute si mii de specii sunt pe cale de disparitie.

Efectul imediat a fost supralegiferarea vanatorii, care a afectat pasionatii acestei arte, dar nu a schimbat multe in lumea braconajului.

Arme interzise
Alaturi de arc si arbaleta, si soimii au fost multa vreme interzisi in Romania, pentru ca sansele vanatului scadeau dramatic, chiar daca in multe cazuri soimii aduc doar prada deja slabita sau ranita. Daca la arc si arbaleta se speculeaza ca nu este avertizata populatia de pasari sau animale din zona (drept pentru care cad mai multe victime), prezenta soimului nici macar nu tradeaza existenta unui vanator la o oarece distanta, iar animalele continua sa se poarte „ca acasa“. Se pare insa ca lucrurile se vor schimba in curand, iar metodele arhaice de vanatoare - care oricum ofera mai multe sanse vanatului decat lunetistii din foisoare care ademenesc „la nada“ - vor fi reintroduse in legalitate. Insa o asemenea lege ar aduce cu sine o cohorta de alte reguli si ordine, majoritatea referindu-se la conditiile in care pot fi adoptate pasarile de prada si felul in care trebuie crescute.
In Anglia, de exemplu, singura conditie este ca pasarea sa aiba posibilitatea sa-si intinda aripile la maximum in orice directie. Crescatorii stiu insa ca este nevoie de mult mai mult spatiu in tarcul acoperit (care, pentru sezonieri, poate fi si o camera a casei), pentru a preveni afectiuni ale ghearelor si picioarelor, dar mai ales accidentari ale penajului. In ceea ce priveste adoptarea pasarilor de prada, se spune ca soimaritul este cel mai putin invaziv sport dintre toate cele ce tin de vanatoare. Nimeni nu adopta adulti, pentru ca sunt greu de dresat si, in majoritatea cazurilor, zboara indiferent de cat de mult a incercat crescatorul sa-l lege de sursa de hrana. In schimb, pasarile de prada de sub un an se gasesc intr-o situatie exact inversa. Sansele lor de supravietuire variaza oricum, in mediul natural, intre 30 si 70%, deci crescatorul face mai degraba un bine speciei adoptand tineri. In plus, nefiind obisnuiti sa-si procure hrana singuri, acestia vor fi mai usor de dresat, identificand rapid si definitiv crescatorul ca sursa principala de hrana (pui de o zi, randunici, vrabii, soareci etc.).
Practic, pentru a se apuca de soimarit, unui pasionat nu-i trebuie decat doua rafturi de carti, o cabanuta cu un foisor ingradit si multa, foarte multa rabdare. Accesoriile obligatorii - piedici, curele, manusi de protectie - sunt ieftine si usor de fabricat, iar inelul de identificare se obtine rapid. Insa bibliografia este gigantica, dovada ca pasiunea pentru acest sport este inca vie. Fiecare specie are caracteristicile sale, de la acvila de mare la vanturelul de seara, sau de la soimul randunelelor la sorecarul incaltat. Nevoi aparte, de la spatiul alocat la flamanzirea controlata, boli specifice, chiar preferinte culinare - toate fac din soimarit o arta aparte, plina de subtilitate, esenta constand mereu in starea de sanatate a pasarilor, nu in climax-ul trecator al vanatorii. De altfel, toti cei care au incercat vreodata sa creasca o pasare de prada spun ca „este o boala pe care o prinzi imediat si nu te mai lasa niciodata“.

Semn nobiliar,instrument de sabotaj
Dovezi ale cresterii pasarilor de prada pentru vanatoare exista de aproximativ 2.500 de ani, si se im-prastie din Japonia pana la marginea Europei. Chinezii si tibetanii au excelat intotdeauna in soimarit, iar pasiunea rezista pana astazi. Insa unul dintre primele roluri „de excelenta“ jucat de pasarile de prada a fost inventat in timpul campaniilor lui Cezar, cand ulii, soimii si vulturii erau folositi pentru a omori porumbeii-voiajori si a bloca astfel comunicarea intre trupele adversarilor.
In 1486, proprietatea asupra pasarilor devenise deja un atribut al nobletii, iar speciile erau impartite conform ierarhiei sociale. Doar imparatul avea voie, conform „Cartii de la St. Albans“, sa aiba acvile de munte femele (masculii sunt de trei ori mai mici, purtand si porecla de „tert“ sau „tertulius“). Cei mai mari soimi, Falco Rusticolus, erau rezervati regilor, iar cei medii - printilor. Ducii puteau fi insotiti de soimi de Loch, contii de soimi calatori (peregrinus, specie considerata a fi pe cale de disparitie in SUA, din 1972 pana in 1999, cand au fost depistate peste 1.650 de exemplare), iar baronii - dropii. Categorisirea mai includea si pasari speciale pentru cavaleri, preoti si servitorii acestora, pentru femei, tineri, ba chiar si pentru tarani si „oraseni saraciti“.
Astazi, cand aceste reguli starnesc doar zambete, cresterea speciilor de pasari de prada nu mai are alte reguli decat cele legate de „umanitate“. Disparut pentru aproape 150 de ani din Europa, cu exceptia Angliei si Germaniei, soimaritul este azi o pasiune din ce in ce mai frecventa, tari ca Ungaria sau Cehia apropiindu-se rapid, ca numar de membri, de tarile care au pastrat neintrerupta traditia. Cea mai reprezentativa asociatie de profil, International Association for Falconry and Conservation of Birds of Prey, fondata in 1968, are azi aproximativ 30.000 de membri in 48 de tari. Cei mai multi iubitori de pasari de prada raman - culmea! - cei care nu mai folosesc pasarile la vanatoare: arabii. Doar in Arabia Saudita se cheltuiesc anual peste 27 de milioane de euro pentru conservarea soimului, ramas unul dintre simbolurile perpetue ale nobilitatii, dar aflat astazi in pericol de disparitie.
In Romania, soimaritul este cel mai popular in zona Hunedoarei, unde exista cateva zeci de entuziasti, dar din ce in ce mai multi vanatori din toata tara par sa se pregateasca sa isi creasca si (macar) cate o pasare.