Jurnalul Naţional [3]

Urcăm prin pădure, agale, pe lângă Schitul Rarău, către cabana cu acelaşi nume. Suişul e greu. Acum, la ceas de primăvară, nu ai parte nici de zmeurişul de la marginea drumului, iar de pe la jumătate, cărarea se înzăpezeşte. Numeri trunchiurile arborilor, ca să-ţi "fragmentezi" drumul, pe etape... de la copacul 50 la 100, de la 100 la 150... Dar, oricât de lung, drumul ajunge într-un sfârşit pe creste. Şi atunci, de sub Cabana Rarău, privirea face roată împrejur şi întâlneşte Pietrele Doamnei.

LEGENDA PIETRELOR DOAMNEI
"Pentru că suntem pe Rarău, aş vrea să auziţi o legendă, cea mai veche", începe a ne povesti Alexandru Ilisei, unul dintre localnicii din Câmpulung Moldovenesc care s-au încumetat să urce cu noi pe munte. "În a doua domnie a lui Petru Rareş, când a plecat el la o luptă, a luat-o pe doamna lui şi a ascuns-o la locul de-i spune acum Pietrele Doamnei, împreună cu toate odoarele.

Dacă era învins, duşmanii ar fi venit peste Cetatea Sucevei şi ar fi luat toate comorile, i-ar fi necinstit soţia. Din fericire a fost biruitor, s-a întors în zonă şi în cinstea victoriei a durat un schit, la kilometrul 7, la Izvorul Alb. În timp ce se dura acest schit, a fost anunţat că se apropie tătarii de Cetatea Sucevei. A plecat în mare grabă cu oastea şi cu doamna, cu gândul ca după luptă să-şi ia comorile. I-a alungat pe tătari; au venit vremuri mai grele, el a plecat şi din a doua domnie...

În zonă au fost nişte cataclisme, peştera s-a închis, iar drept urmare comorile despre care ştiau doar străjile lui au dispărut, au rămas acum pe Rarău. Şi sunt şi acum acolo, după cum spun oamenii. Schitul a rămas până la 1825, când, din cauza persecuţiei austriecilor, care doreau să catolicizeze zona, un grup de gospodari din Câmpulung au hotărât să-l mute peste vârful Rarăului. La 4 km mai jos, în Regat, s-a înălţat al doilea schit, care dăinuieşte şi în ziua de azi.

Cel de la km 7, durat de Petru Rareş, a fost refăcut după Revoluţie şi există şi azi." Ca toate poveştile, şi aceasta s-a mutat la gura sobei, în Cabana Rarău. Acolo, împreună cu Nelu Focşa şi Alexandru Ilisei, depănăm amintiri, povestim despre toponimele "descălecatului lui Dragoş" - "e un sat de-i zice Dragoşa, mai e şi apa Moldovei, există şi o Vale a Boului, de fapt, «a Bourului», cum i se spunea cândva..." - ca şi despre istoria mai nouă, despre anii interbelici, când s-a durat cabana de pe Rarău, despre Heckel, cabanierul austriac care, după aceea, avea să plece la o cabană din Alpi, despre trecerea prin acel loc a Regelui Mihai, copil, împreună cu toată clasa lui...

Afară a început o ninsoare blândă. E Paştele, dar aici anul trecut a nins şi la 2 iulie, chiar de ziua Sfântului Ştefan cel Mare.

BUCATE BUCOVINENE
Şi pentru că vorba cere şi ceva bucate, ni se aduce niţică slană, o ceapă iute, brânză grasă de oaie şi pălincă de pere, cum se face pe-acolo... Dinspre legende ne întoarcem în lumea mai pământeană, a mâncărurilor bucovinene. Tocinei, mămăligă de barabule, balmoş... Întrebăm de reţete. "Ehei", începe vorba Alexandru Ilisei, zis Nanu.

"Trebuie să dai prin răzătoare cartofii, îi amesteci cu albuşul oului, îi faci mici, să se frigă. Durează să faci tocineii. E prea migălos. E mâncare pe care-o fac femeile. Dar balmoşul e mâncare de bărbaţi. Se face ca o mămăligă, dar în loc de apă se pune smântână. Şi, în plus, se adaugă bucăţi de caş. Şi învârtim... Nu e tocmai o mămăligă, pentru că are un gust aparte. Aici se face cu caş dulce. Şi se mănâncă pur şi simplu, dar de regulă punem alături nişte lapte acru.

Laptele acru de aici e un amestec de lapte de vacă cu lapte de oaie şi are alt gust. Bărbaţii fac şi mămăliga de barabule. Fierbem cartofii şi în zeama lor îi zdrobim şi fierbem mălaiul cu apă şi, ca la mămăligă, se învârte cu culişerul. În zona noastră se simte influenţă nemţească, austriacă şi ardelenească. Toate mâncărurile, începând cu ciorbele noastre, supele... sunt ca la austrieci, tocăniţa este ca la ei.

Dacă o să mergeţi în pensiunile austriece, dacă o să mâncaţi mâncărurile specifice lor, o să vedeţi că sunt ca şi la noi. «Knedele» sunt şi la ei şi la noi, colţunaşii - la fel, şi tot dintr-un amestec de făină albă cu cartofi, în funcţie de garnitură se fac nişte gogoloaşe care se pot fierbe sau prăji, depinde de gospodină şi de casă. Se pun garnitură la carnea cu sos, de exemplu." Despre sosuri aflăm că, dacă nu sunt mai dulci, în Bucovina, în orice caz nu sunt picante.

"Picanteria s-a inventat mai târziu, în zonă, nu am fost în drumul mirodeniilor. Înainte erau numai sarea şi piperul. Busuiocul se punea, cimbrişorul - mai puţin. Leuşteanul era pentru ciorbe, aveam şi zarzavat pentru gătit: mărar, pătrunjel, ţelină. Hrean se punea doar la murături şi-n unele salate cu smântână..."

Coborâm parcă mânaţi de foame spre Câmpulung Moldovenesc. Şi pentru că ni se făcuse poftă de tocinei, oprim direct la restaurantul Hotelului Zimbru, unde Viorica Ursan, bucătăreasa, ni-i pregăteşte cât ai clipi şi ni-i aşază fierbinţi dinainte. Mmmm! Ce buni sunt!